Ȋn literatura romȃnă subiectul apariției si răspandirii acestui fenomen cultural este tratat foarte explicit de către autorul Romulus Vulcănescu în cartea sa « Coloana Cerului »[1], însă subiectul este reluat si în cartea aceluiasi autor « Mitologie romȃnă » [2].
Conform autorului Romulus Vulcanescu, originea Troiței se regăseste în mitologia botanică, în speță în simbolistica Arborelui Ceresc si a Arborelui Vieții si în totemismul arboricol identificat în viața spirituală a comunei primitive prin cultul arborilor. [3] Cultul arborilor este înfățisat de către autor ca fiind prezent nu numai în teritoriul Romȃniei de azi, dar există în toată Europa de Sud-Est care era pȃnă în perioada feudală ocupată de păduri în proporție de 2/3[4]. Omul identifică în arbori mai multe simboluri legate de viață, moarte, sacrificiu, zeități, ofrande, arborele căpătand astfel diferite valențe mistice exemplificate în lucrarea autorului Romulus Vulcanescu.[5]
Autorul ne demonstrează în lucrarea sa că acest fenomen etnologic-folcloric are continuitate pană în perioada modernă, formele de reprezentare variind de la o zonă geografică la alta în functie de obiceiurile si tradițiile locale. « Din analiza structurală a materialelor paleoetnografice si paleofolclorice relative la monumentele arhaice reiese că în retrospecția lor acestea sunt creații comunitare de ordin magic, mitic si legendar »[6]
Cȃteva simboluri se regăsesc în Dendrolatrie care este « cea mai evoluată treaptă a mitologiei botanice ». Totemismul arboricol sacralizează arborii, acestia devenind « divinități ». Ȋn concepția oamenilor geneza si evoluția omenirii țin de arborii-divinitate. La sfarsitul epocii bronzului si începutul epocii fierului, cosmosul a fost imaginat ca fiind un arbore imens, în două ipostaze, cu rădăcinile înfipte în pămȃnt sau cu rădăcinile înfipte în cer. [7] Autorul concluzionează că urme de dendrolatrie s-au păstrat pȃnă în era noastră.
Există doua tipuri de monumente relative arborelui ceresc : Dendromorfe si Stilimorfe.
Ȋn categoria monumentelor dendromorfe intră acele monumente de tip arhaic care au la bază chiar arborele în sine. Arborele ceresc are mai multe simboluri arhaice, unele dintre ele fiind actuale si astăzi prin derivate si substitute de la acestea. Arborele Cosmic, Arborele Ceresc, Arborele Vieții cu derivatele : arborele de nastere, arborele de nuntă, arborele funerar, arborele de pomană, etc. Cea mai veche formă de simbol-monument arhaic arboricol îl reprezintă chiar copacul în sine dispus în centrul unor evenimente ale comunității. Un exemplu concret în acest sens îl reprezintă Bradul de Nuntă, obicei care se păstrează viu mai ales în zona de sud a țării.[8] Simbolistica este răspȃndită în folclor (« codrul frate cu romȃnul ») sau în basmul romȃnesc (« Fata din Dafin », « Prȃslea cel voinic si merele de aur » ).
Monumentele stilimorfe sunt o formă derivată din monumentele dendromorfe. Ele reprezintă construcții simple sau complexe, din trunchiuri de copac, care preiau forme artistice ale comunitătii locale. Ele au fost împărțite de către Romulus Vulcanescu în două categorii : monumente stilimorfe propriu-zise si simulacre si succedanee. Din grupa monumentelor stilimorfe propriu-zise fac parte Stalpul cerului si Coloana cerului. Din grupa succedaneelor si simulacrelor fac parte toate creațiile artistice populare, aici aflandu-se si troițele.[9]
Troițele se înrudesc cu arborii sacri si stȃlpii totemici ai populației geto-dacice. Ele marchează locuri sacre din spațiul rural (răscrucea drumurilor, hotare, fantani, etc). [10]
Ionel Oprisan este un alt autor care reia în volumul său « Troițe romȃnesti. O tipologie » ideile etnologului Romulus Vulcanescu, de data aceasta venind în completare cu fotografii preluate de catre autor în situ. Ȋn textului volumului său descoperim cateva semnificații pentru amplasarea troițelor. Astfel autorul subliniază că troițele sunt amplasate în cea mai mare parte în centrul asezării sătesti, la iesirea sau intrarea în localitate, sau la răscruce de drumuri, toate aceste puncte semnficand locuri de întalnire al « liniilor reale si imaginare ». Oamenii încearcă astfel să stabilească o legatură cu Divinitatea care trebuie să îi protejeze împotriva forțelor malefice de orice natură. Troițele sunt de asemenea amplasate pe hotare cu funcție de delimitare a teritoriului.[11]
Troițele sunt amplasate pe camp în aceeasi idee de apărare impotriva relelor (de orice natură) sau în locurile în care cineva a murit fara împărtăsanie. Ȋn multe zone (mai des întȃlnite în Arges) troițele sunt amplasate chiar la poarta casei în care cineva a trecut în neființă. Atunci cand troița este amplasată la răscruce de drumuri, cortegiul funerar se opreste în dreptul acesteia, se aruncă bani pe jos, si se agată panglici negre pe troiță, simbolizînd ofranda sau chiar gestul de « a da de pomana ». Regăsim aici simbolistica înfățisată de Romulus Vulcănescu a arborelui de pomană.
Troițele sunt amplasate în locuri în care au loc frecvent accidente sau pe porțiuni periculoase de drum, pe promontorii stancoase, etc.
Un alt loc de amplasare încărcat de simbol este fȃntȃna, ea reprezentînd linia axială care uneste pămȃntul cu lumea tenebrelor. Langă fȃntȃnă devine obligatorie plantarea unui copac care să țină umbră ( salcie, brad, stejar), în cazul în care fȃntȃna nu este construită de la bun început sub un astfel de copac.[12]
Troița – pridvor
Este foarte răspandită pe teritoriul județelor Arges si Vȃlcea (zona dealurilor subcarpatice), însă numeroase dovezi arată că originile ei sunt mai degrabă situate în Oltenia.
Simbolistica troiței-pridvor stă în sensul atribuit de către oameni, anume că acestia i-au dat Troiței o Casă, intocmai casei țărănesti. Nefiind prevazut cu usă, spațiul are pridvorul deschis către lume si este deschis pentru oricare călător. Este o casă pentru Troiță dar si pentru om. Au împletit astfel încă o dată inconstient, simbolurile crestine cu cele păgȃne (frica si protecția față de “rele” – întuneric, vreme rea, trăznete, singurătatea drumului) cu gestul de a primi pe oricine are nevoie de adăpost. Omul si Troița vor trece cu bine vremea rea în casuța cu pridvor care-i adăposteste pe amȃndoi. Si nu numai. Este loc si pentru animale în aplecătoarea dinspre nord rezultînd comuniunea completă între cele trei entități: omul ca ființă cuvȃntătoare – animalul ființă necuvȃntătoare si Neființa. Omul i-a oferit protecție Troiței dar si-a oferit si siesi adăpost.
Limitele acestei conviețuiri sunt atat de vag percepute si armonioase încat la un moment dat se pierde concretul, nu mai stim cine pe cine protejeaza. Constructia de lemn fereste Troița de apă si zăpadă, adăposteste omul si animalul, iar Troița îl protejează pe omul surprins de noapte pe drum, sau de vremea rea. Ȋntamplător sau nu, dintre cazurile cunoscute, desi construcțiile descrise sunt amplasate în plin camp, la margine de drum, nicio astfel de construcție nu a suferit avarii din cauza furtunilor, traznetelor, incendii provocate de fulgere, etc. Este o reciprocitate mistică.
Troițele sunt amplasate în general în zonele rurale ale tarii, poate pentru că aici misticismul si credința se împletesc mai mult decat în concretul urban.
[1] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972
[2] Romulus Vulcănescu, Mitologie romana, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1987
[3] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 16
[4] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 11
[5] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 17-22
[6] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 24
[7] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 19-20
[8] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 26-75
[9] Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972, pg. 77
[10] Ioana Repciuc, Revista romana nr. 2 (60)/2010, Troita. Valori etnografice romanesti in Oltenia, Timoc si Voievodina, pg. 22-24
[11] Ionel Oprisan, Troite romanesti. O tipologie, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, pg. XV-XIX.
[12] Ionel Oprisan, Troite romanesti. O tipologie, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, pg. XVII-XVIII