Preocuparea pentru conservarea monumentelor istorice naționale i-a apartinut pentru prima oară regelui Carol I care, în anul 1892 aproba prin decret regal înființarea “Comisiunii Monumentelor Istorice” sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice.
“Comisiunea Monumentelor Istorice” decide publicarea începând cu luna ianuarie 1908, a revistei periodice sub denumirea de „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” cu redacția stabilită în cadrul Administrației Casei Bisericii din Bucuresti. Buletinul avea să cuprindă două componente principale, una stiințifică prin care se aduceau la cunostința publicului monografii, studii, lucrări care vizau monumentele istorice naționale, si o a doua parte oficială care publica rapoartele anuale ale Comisiunii precum si decizii adoptate de către aceasta.[1]
Buletinul a fost publicat anual incepand cu anul 1908, inclusiv în timpul celor două Războaie Mondiale, pană în anul 1945. Buletinul conținea o multitudine de date si informații referitoare la monumentele istorice, la metodica de restaurare, de relevare, de inventariere, curățare si conservare de picturi, fresce, etc, inclusiv preocuparea Comisiunii de a salva monumentele de la distrugere sau de la intervenții neadecvate. Ȋn raportul care privea anii 1919-1925 sunt precizate unele cazuri în care diversi preoti sunt dați în judecată de către Comisiune pentru distrugeri pricinuite frescelor.[2] Publicarea Buletinului dupa Primul Razboi Mondial intampină dificultăti uriase din cauza situației economice a țării, lipsa tipografiilor, a furnizorilor de hartie corespunzatoare, sau prin decesul unor membri care au pus bazele apariției Buletinului. Intre anii 1933-1934 publicarea este din nou îngreunată din lipsa fondurilor la nivel mondial care duce si la stagnarea activităților de restaurare din Bucovina.[3] Cu toate acestea activitatea Comisiunii continuă pană la sfarsitul celui de-al doilea Război Mondial.
In raportul aferent anului 1932 se precizează intentia de inventariere a monumentelor istorice de către arhitecții responsabili pe fiecare județ. Majoritatea monumentelor de arhitectură inventariate la acea dată era reprezentată de lăcasuri de cult, biserici si mȃnăstiri, însă există referințe către unele resedințe, obiecte mobile de patrimoniu, morminte, etc.
Ȋn Buletinul din anul 1929 erau prezentate unele principii de restaurare sau de măsuri care trebuie luate împotriva celor ce vandalizau monumentele isorice:
“În multe casuri alegerea materialului, potrivit conservării, îi va da de gândit <Arhitectului>, căci pe de o parte este exclusă de la întrebuințare pentru monumentele istorice o serie de materiale, ca tablă de fier sau galvanisată, ardesie artificială, beton la locuri visibile, piatră artificială, etc., iar pe de altă parte suntem legați de mijloacele care ni se vor pune la disposiție din p artea Statului, comunelor sau cultelor respective. Drept principiu căIăuzitor, în astfel de casuri, este de observat : Intrebuințarea de materiale naturale şi după posibilitate de materiale cari au fost utilisate pe timpul ridicării monumentului. Inlocuirea învelitorii din lemn cu tablă de fier sau galvanisată este un vandalism care nu se poate scusa. O barbarie mai urâtă însă este a acoperi cu tablă biserici construite din lemn. Şindrilă, draniță, țiglă de diferite forme – țigla fățuită şi smălțuită nu corespunde caracterului -, ardesie pentru suprafețe mai mici şi de sisteme mai complicate de acoperişuri, tablă de cupru şi plumb vor fi materialele cele mai potrivite. Când nu se pot acoperi spesele pentru aceste materiale din partea proprietarilor sau a beneficiarilor monumentului, atunci este de datoria autorităților a pune mijloacele la disposiție spre a împiedeca o barbarie culturală. (…)
O discuție foarte agitată s’a incins asupra felului cum să se efectueze o lărgire, o mărire a monumentelor istorice. în aceste casuri trebuie să avem toată grija ca monumentul să nu fie alterat pe cât se poate şi să rămâie neatins. Arhitectura lui să nu fie supusă la modificări supt nicio condițiune. Anexele noi ridicate să aibă caracterul unei construcții noi. Greşit ar fi a suprima orbeşte clădiri noi contrastând cu stilul monumentului. În zilele noastre noi nu ridicăm clădiri în stilul creştin, romȃn, gotic sau al Renaşterii. Evul nostru este în curs de a crea o nouă şi proprie perioadă în artă, care este influențată de construcțiile moderne. De datoria arhitectului este a ingloba construcția nouă în monumentul existent în aşa fel ca să se cunoască imediat că este construcție ulterioară, fără insă a se impune, fără a produce disarmonie sau chiar a predomina. Că în astfel de imprejurări o împărechere de stiluri diferite se poate efectua foarte bine, ca de pildă cel gotic cu cel baroc, cel romȃnic cu cel gotic, ni-o arată diferite monumente istorice.[4]
Arhiva Institului Național al Patrimoniului conține seria veche a Buletinelor din perioada 1908-1945. Din studiul lor se remarcă enorma contribuție pe care această Comisie a avut-o în trasarea direcțiilor de restaurare si conservare ale Patrimoniului Național.
Comisiunea Monumentelor Istorice va funcționa pană în anul 1948.
Iată evoluția instituției responsabilă cu protejarea patrimoniului național, conform paginii web oficială a Institutului Național al Patrimoniului:
“…
Intre anii 1949-1951 au funcționat Comitetul pentru Așezăminte Culturale și Direcția Artelor Plastice din cadrul Comitetului pentru Artă, instituții care încercau să preia atribuțiile fostei Comisiuni.
Perioada 1952 – 1977
Direcția Monumentelor Istorice [DMI] denumire generică, întrucât „Direcția” a purtat mai multe nume:
- Între anii 1952-1959 s-a numitDirecția Generală a Monumentelor Istorice din cadrul Comitetului de Stat pentru Arhitectură și Construcții [CSAC].
- Între anii 1959-1974 s-a numitDirecția Monumentelor Istorice și Direcția Monumentelor Istorice și de Artă din cadrul Comitetului de Stat pentru Construcții, Arhitectura și Sistematizare [CSCAS].
- Între anii 1974-1977 s-a numitDirecția Patrimoniului Cultural Național din cadrulConsiliului Culturii și Educației Socialiste [CCES]. Atribuțiile DMI au constat în cercetarea și proiectarea monumentelor, avizarea proiectelor, evidența și restaurarea monumentelor, având șantiere proprii de restaurare a monumentelor.
Perioada 1978 – 1989
Direcția Economica și a Patrimoniului Cultural Național [DEPCN] în cadrul CCES. Atribuțiile DEPCN au constat în avizarea proiectelor, evidența și planurile de restaurare a monumentelor.
La 15 martie 1978 se înființează Oficiul de Calcul (în subordinea Muzeului Național de Istorie), având drept obiectiv implementarea informatizării evidenței naționale a patrimoniului cultural. În 1981 acesta devine Centrul de Calcul pentru Cultură (în subordinea Consiliului Culturii și Educație Socialiste [CCES]), având atribuții de documentare informatizată a patrimoniului cultural.
Perioada 1990 – 1994
Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice [DMASI] având ca principale atribuții cercetarea, proiectarea, avizarea proiectelor și evidența monumentelor istorice.
În 1990 – Centrul de Calcul pentru Cultură devine Centrul de Informatică, Memorie şi Sinteză Culturală [CIMEC], instituție publică extrabugetară cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Culturii.
Perioada 1995 – 2008
În aceasta perioada DMASI s-a reorganizat și transformat succesiv astfel:
- Direcția Monumentelor Istorice[DMI] având ca principale atribuții avizarea proiectelor și inspecția șantierelor de execuție.
- Institutul Național al Monumentelor Istorice[INMI] care, până în 2001 s-a numitCentrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Național [CPPCN], cu atribuții de cercetare, proiectare și evidență a monumente istorice.
- Oficiul Național al Monumentelor Istorice[ONMI] prin reorganizarea Centrului pentru Administrarea și Protecția Patrimoniului Cultural [CAPPC], apoi a Oficiului Național pentru Protejarea Patrimoniului [ONPP].
În 1998 CIMEC îşi schimbă denumirea în Institutul de Memorie Culturală [CIMEC].
Perioada 2009 – 2012
În 2009 CIMEC este reorganizat ca filială cu personalitate juridică şi venituri proprii în subordinea Centrul de Pregătire Profesională în Cultură [CPPC].
Prin Legea nr. 329/2009, Oficiul Național al Monumentelor Istorice este comasat cu Institutul Național al Monumentelor Istorice și formează Institutul Național al Patrimoniului [INP], iar prin Ordonanța de Urgență nr. 12/2011, Institutul de Memorie Culturală – CIMEC este comasat prin absorbție cu INP. …”[5]
Se remarcă astfel începand cu anul 1949 inconsecvența cadrului administrativ asupra organizării unei instituții responsabilă cu identificarea si salvarea patrimoniului cultural. Această lipsă de constantă în organizarea internă a condus la destrămarea unei strategii naționale care a funcționat jumătate de secol.
Lunga perioadă de timp guvernată de ideologia comunistă pe care a traversat-o Romȃnia a dus la scăderea preocupării pentru salvarea monumentelor istorice naționale precum si la lipsa unei perseverențe în continuarea unei activitați de 50 ani realizată de personalități marcante ale istoriei naționale (Nicolae Iorga, N. Ghika-Budești, Ștefan Balș, Arthur Verona, Horia Teodoru, etc). Nu a mai existat o preocupare constantă pentru inventarierea monumentelor, pentru descoperirea de noi imobile istorice, pentru scrierea importantelor articole de specialitate atat de prezente în activitatea Buletinului trimestrial pană în 1945.
Ȋn planurile directoare de tragere din timpul celui de-al doilea razboi mondial, retipărite în anul 1952 se remarcă lipsa oricărui reper cultural. Nu sunt identificate nici bisericile sau troițele, în schimb sunt reprezentate pe langa elementele esențiale (drumuri, căi ferate, etc) fabrici si stane de oi, si mai ales cȃrciuma. Sub auspiciul ideologiei comuniste este eliminată astfel componenta spirituală.
Dupa cutremurul din 1977 activitatea Comisiei a fost suspendată si Direcția Monumentelor Istorice a fost desființată. Această institutie a fost reînființată în anul 1990.
Abia în anul 2004 academicianul Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii si Cultelor la acea dată, a aprobat “Lista monumentelor istorice, actualizată si a monumentelor istorice dispărute”. Ultima actualizare a acestei liste a avut loc în anul 2010.
Astăzi desi încă se descoperă imobile istorice care nu au fost inserate în Lista Monumentelor Istorice actiunea de introducere a acestora pe Listă este mult îngreunată de legislația în continuă modificare, de concluzii eronate ale diversilor factori de decizie, de diverse interese personale care primează în fața interesului național.
Există arhitecți contemporani care desi dețin titlul de Specialisti, munca lor în domeniul restaurării este indoielnică, efortul acestora fiind cel mai ades depus la nivel de semnatură a proiectelor executate deficitar de către alți proiectanți subcontractați.
Restaurările se realizează cu firme care nu sunt intotdeauna calificate pentru acest tip de execuție, si aici se poate vedea cazul Palatului brancovenesc de la Potlogi unde săpăturile arheologice au fost efectuate cu excavatorul.
In contextul actual nu mai există ateliere specializate în lucrări în piatră, metal, lemn, în care sa se poată comanda refacerea unor componente lipsă după modelul existent (de exemplu în cazul lipsei unui ancadrament la o fereastră). Se alege varianta cea mai simplă, si anume refacerea modelului în polistiren în majoritatea cazurilor.
Autoritătile nu manifestă interes în verificarea execuției lucrărilor, iar investitorii, cu putine excepții, profită de acest context pentru a executa ieftin lucrări care de cele mai multe ori ar necesita suplimentarea bugetului alocat inițial.
Lipsa unor mesteri adecvați, lipsa timpului necesar refacerii elementelor originale sau a interesului beneficiarului permit inlocuirea elementelor originale bogat ornamentate cu elemente noi mult simplificate.
Exemplele sunt nenumărate si răspandite în intreg teritoriul țarii, ele fiind completate de cazurile tragice de abandon al monumentelor de arhitectură.
[1] Radu Motoc, Alexandru Budisteanu, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” la 100 de ani de la aparitie, 2011, pg. 261
[2] Radu Motoc, Alexandru Budisteanu, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” la 100 de ani de la aparitie, 2011 , pg. 271
[3] Radu Motoc, Alexandru Budisteanu, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” la 100 de ani de la aparitie, 2011 , pg. 273
[4] BCMI mr. 61, din 1929, Conservarea Monumentelor Istorice de Arhitectul I. REZORI, p.118-119
[5] http://patrimoniu.gov.ro/ro/arhiva