CARTA DE LA VENEŢIA A CONSERVĂRII ŞI RESTAURĂRII MONUMENTELOR ISTORICE
Între 25-31 mai 1964, la VENEŢIA a avut loc cel de-al II-lea (Primul Congres Internațional a avut loc la Paris, în 1957.) „Congres internațional al arhitecților şi tehnicienilor monumentelor istorice”, în cadrul căruia a fost elaborat şi adoptat un nou document intitulat: CARTA INTERNAŢIONALĂ PRIVIND CONSERVAREA ŞI RESTAURAREA MONUMENTELOR ISTORICE.
În această nouă Cartă sunt menținute principiile funadmentale definite în Carta de la Atena, dar sunt eliminate unele prevederi prea detaliate stipulate în Carta italiană a restaurărilor adoptată în 1932. Evitând unele nuanțe dogmatice ale documentelor premergătoare, Carta de la Veneția oferă posibilități mai largi în ceea ce priveşte aplicarea principiilor de restaurare la caracterul specific al patrimoniului arhitectural din diferite țări.
PREAMBUL
„ (…) Popoarele devin din ce în ce mai conştiente asupra unității valorilor umane şi privesc monumentele istoriei ca pe un patrimoniu comun. Este recunoscută responsabilitatea comună în păstrarea lor pentru generațiile viitoare. (…)
Este esențial ca principiile ce ghidează potejarea şi restaurarea clădirilor istorice să fie stabilite şi agreate pe plan internațional, fiecare țară fiind responsabilă de aplicarea acestora în contextul propriei culturi şi tradiții.
DEFINŢII
ARTICOLUL 1
Conceptul de monument istoric acoperă nu numai opera arhitecturală izolată, dar şi ansamblul rural sau urban în care se găseşte mărturia unei civilizații particulare, a unei dezvoltări semnificative sau a unui eveniment istoric.
Aceasta este valabilă nu numai operelor majore de artă, dar şi lucrărilor mai modeste ale trecutului ce au acumulat semnificație culturală odată cu trecerea timpului.
ARTICOLUL 2
Conservarea şi restaurarea monumentelor trebuie să facă recurs la toată ştiința şi tehnica ce poate contribui la studiul şi protejarea patrimoniului arhitectural.
SCOPURI
ARTICOLUL 3
Scopul conservării şi restaurării monumentelor este de a le proteja atât ca opere de artă cât şi ca mărturii istorice.
CONSERVAREA
ARTICOLUL 4
Pentru conservarea monumentelor este esențial ca ele să fie întreținute permanent.
ARTICOLUL 5
Conservarea monumentelor este întotdeauna facilitată de către alocarea lor unor utilizări sociale. O astfel de utilizare este de aceea de dorit , dar ea nu trebuie să modifice dispunerea şi decorația clădirii.
Doar în aceste limite modificările cerute de schimbarea de funcțiune trebuie considerate şi permise.
ARTICOLUL 6
Conservarea unui monument presupune conservarea scării cadrului (său). Când cadrul tradițional există el trebuie păstrat. Nici o construcție nouă, demolare sau modificare care ar altera relațiile de masă şi culoare nu trebuie permisă.
ARTICOLUL 7
Monumentul este inseparabil de istoria căreia îi este mărturie şi de amplasamentul în care se află.
Strămutarea în întregime sau în parte a unui monument poate fi acceptată numai în cazul în care salvgardarea monumentului o cere sau când este justificată de un interes național sau internațional de o importanță covârşitoare.
ARTICOLUL 8
Obiectele sculpturale, picturile sau decorația care formează parte integrantă din monument pot fi extrase din aceasta doar dacă aceasta este singura modalitate de a le asigura protecția.
RESTAURAREA
ARTICOLUL 9
Procesul restaurării este o operație extrem de specializată.
Scopul ei este de a păstra şi revela valoarea estetică şi istorică a monumentului şi se bazează pe respectul materialului original şi a documentelor autentice.
Ea trebuie să se oprească acolo unde începe ipoteza, iar în acest caz orice lucrare suplimentară ce este indispensabilă trebuie să se distingă de compoziția arhitecturală şi trebuie să poarte amprenta contemporaneității.
Restaurarea trebuie precedată şi urmată în toate cazurile de către studii arheologice şi istorice ale monumentului.
ARTICOLUL 10
Acolo unde tehnicile tradiționale se dovedesc inadecvate, consolidarea unui monument poate fi realizată prin folosirea oricărei tehnici moderne de conservare şi construcție a cărei eficacitate a fost demonstrată ştiințific şi probată prin experiență.
ARTICOLUL 11
Trebuie respectată contribuția valoroasă a tuturor perioadelor ce au contribuit la edificarea monumentului, unitatea de stil nefiind un scop al restaurării.
Atunci când o construcție include opera suprapusă a diferitelor perioade, revelarea unei stări ascunse poate fi justificată în circumstanțe excepționale şi atunci când ceea ce este îndepărtat este de mic interes, iar materialul adus la lumină este de mare interes din punct de vedere istoric, arheologic sau estetic, iar starea sa de conservare este suficient de bună pentru a justifica o astfel de acțiune.
Evaluarea importanței elementelor implicate precum şi decizia asupra a ceea ce trebuie îndepărtat nu poate sta exclusiv în sarcina individului însărcinat cu lucrarea (în cauză).
ARTICOLUL 12
Înlocuirea (re-întregirea) părților lipsă trebuie să se integreze armonios cu întregul, dar în acelaşi timp trebuie să fie deosebită de original, astfel încât restaurarea să nu falsifice mărturia istorică.
ARTICOLUL 13
Completările nu pot fi admise decât în măsura în care ele nu împietează asupra părților de interes ale clădirii, asupra cadrului său tradițional, echilibrului compoziției sale şi a relației cu vecinătățile.
ARTICOLUL 14
Ambientul monumentelor trebuie să facă obiectul unei griji speciale pentru salvgradarea integrității şi purității sale şi asigurarea unei pretzentări potrivite.
Lucrările de conservare şi restaurare realizate în astfel de locuri trebuie să se inspire din principiile cuprinse în articolele precedente.
SĂPĂTURI ARHEOLOGICE
ARTICOLUL 15
Săpăturile (arheologice) trebuie realizate în conformitate cu standardele ştiințifice şi recomandările definind principiile internaționale de aplicat în aceste cazuri şi adoptate de către UNESCO în 1956.
Ruinele trebuiesc păstrate şi trebuiesc adoptate măsuri pentru conservarea şi protecția permanentă a caracteristicilor lor arhitecturale precum şi a obiectelor (ce au fost descoperite).
În plus, trebuiesc luate toate măsurile pentru a facilita înțelegerea monumentului şi pentru prezentarea sa fără însă a-i distorsiona semnificața.
Orice lucrare de reconstituire trebuie respinsă a priori.
Este permisă doar anastiloza, adică reasamblarea părților existente dar dezmembrate.
Materialul utilizat pentru integrare (în anastiloză) trebuie să fie întotdeauna recognoscibil, iar folosirea sa trebuie să se reducă la minimul necesar conservării monumentului şi reconstituirii formei sale.
PUBLICARE
ARTICOLUL 16
În orice lucrare de protecție, restaurare sau cercetare arheologică trebuie să se realizeze o documentație precisă sub forma unei cercetări analitice şi critice, ilustrată cu desene şi fotografii.
Fiecare etapă a lucrărilor de eliberare, consolidare, reconstituire şi integrare, precum şi caracteristicile tehnice şi formale identificate pe parcursul lucrărilor trebuiesc incluse (în documentație).
Această documentație trebuie depusă în arhivele instituțiilor publice şi trebuie pusă la dispoziția cercetătorilor. Este recomandată publicarea cercetărilor.
Noua „Cartă internațională a restaurărilor monumentelor istorice”, adoptată la Veneția în anul 1964, constituie de fapt, o reluare a tezelor formulate în „Carta de la Atena” din 1931, sau a „Cartei italiene del Restauro” promulgată în anul 1932. În noul document se observă intenția autorităților de a face ordine în domeniul restaurării, astfel se promovează câteva principii directoare într-o activitate care se diferențiază continuu. În pofida tendinței de a se ajunge la un numitor comun asupra concepțiilor şi metodologiilor, a numeroaselor poziții teoretice formulate de diverşi specialişti, dar şi a multor acumulări practice, s-a constatat existența unor abordări diferite atât teoretice cât şi practice a problemelor privind restaurarea. Variația acestora, se poate explica prin diferențele condițiilor geografice, de caracterul patrimoniului monumental al diferitelor țări, dar şi de tradițiile unor şcoli naționale de restaurare, sau de pozițiile şi personalitatea restauratorilor. În orientarea unor restauratori, un rol important l-a constituit modul de utilizare a monumentelor, valorificarea urbanistică sau includerea în circuitele turistice. Trecând în revistă, lucrările de restaurare executate după cel de-al doilea război mondial:
– reconstituiri stilistice (inclusiv a ruinelor), ecouri ale procedeelor lui Viollet-le-Duc;
– intervenții care resping restaurarea, limitate doar la măsuri de conservare;
– restaurări care mențin toate etapele;
– restaurări care urmăresc o unitate formală, corespunzătoare unei etape a monumentului socotită optimă;
– restaurări identice;
– restaurări unde se marchează cu grijă contribuția restauratorului.
În fața acestui amalgam, „Carta de la Veneția” a încercat să impună câteva principii de bază pentru restaurarea monumentelor istorice.
CARTA RESTAURĂRII, 1972
ARTICOLUL 1
În scopul salvgradării şi restaurării, toate operele de artă, din orice epocă, în accepția cea mai vastă, cuprinzând de la monumentele de arhitectură la cele de pictură şi sculptură, fie şi fragmentate, de la vestigiul paleolitic la expresiile reprezentaționale figurative ale culturii populare şi ale artei contemporane, oricăror persoane sau instituții ar aparține, fac obiectul prezentelor instrucțiuni care iau denumirea de „Carta restaurării 1972”.
ARTICOLUL 2
În vederea salvgradării şi restaurării, pe lângă operele indicate în articolul precedent sunt echivalente acestora complexele de edificii de interes monumental, istoric sau ambiental, în mod special centrele istorice, colecțiile artistice şi interioarele păstrate în dispoziția lor tradițională, grădinile şi parcurile considerate de importanță deosebită.
ARTICOLUL 3
Pe lângă operele definite la art. 1 şi 2, intră sub incidența prezentelor instrucțiuni şi operațiile vizând asigurarea salvgradării şi restaurării vestigiilor antice în raport cu cercetările terestre şi subacvatice.
ARTICOLUL 4
Prin salvgradare se înțelege orice măsură de conservare care nu implică intervenția directă asupra operei; prin restaurare se înțelege orice intervenție vizând menținerea în eficiență, facilitarea citirii şi transmiterea integrală către viitor a operelor şi a obiectelor definite în articolele precedente.
ARTICOLUL 5
Fiecare supraintendență şi Institut cu responsabilități în domeniul conservării patrimoniului istorico-artistic şi cultural va completa detaliat un program anual cu lucrările de salvgradare şi restaurare şi cu cercetările de subsol şi subacvatice ce trebuie îndeplinite, fie în contul statului, fie al altor instituții sau persoane; acesta va fi supus aprobării Ministerului Instrucțiunii Publice (Ministero della Pubblica Istruzione) în consens cu Consiliul Superior al Antichităților şi Artelor Frumoase (Consiglio Superiore delle Antichita e Belle Arti).
În cadrul acestui program, fie şi ulterior prezentării sale, orice intervenție asupra operelor prevăzute la art. 1 va trebui să fie documentată şi justificată printr-un memoriu tehnic din care să rezulte, pe lângă vicisitudinile de conservare ale operei, starea actuală a acesteia, natura intervențiilor considerate necesare şi cheltuielile oportune pentru a le face față.
Acest memoriu va fi de asemenea supus aprobării Ministerului Instrucțiunii Publice, cu acordul prealabil – pentru cazurile deosebite şi pentru cele prevăzute de lege – al Consiliului Superior al Antichităților şi artelor Frumoase.
ARTICOLUL 6
Referitor la scopurile cărora, prin art. 4 le corespund operațiile de salvgradare şi restaurare, pentru toate operele de artă precizate la art. 1, 2 şi 3 se interzic fără excepție:
1.) completări în acelaşi stil sau analoage, fie şi în forme simplificate, chiar şi atunci când există documente grafice sau plastice care pot da indicații asupra felului în care ar fi fost sau ar fi trebuit să apară aspectul operei finite;
2.) înlăturări sau demolări care să şteargă urma trecerii operei prin timp; excepție fac alterările care desfigurează sau sunt incongruente cu valențele istorice ale operei sau completările în acelaşi stil care falsifică opera;
3.) înlăturări, reconstituiri sau reamplasări în locuri diferite de cele originale; fac excepție numai cazurile în care reamplasările ar fi determinate de rațiuni superioare de conservare;
4.) alterarea condițiilor anexe sau ambientale în care opera de artă, complexul monumental sau ambiental, complexul unui interior, grădina, parcul etc. au ajuns până în zilele noastre.
5.) alterări sau înlăturări ale patinei.
ARTICOLUL 7
În raport cu aceleaşi scopuri precizate la art. 6 şi pentru toate operele precizate de la art. 1, 2 şi 3 fără excepție, se admit următoarele operații sau reintegrări:
1.) adăugarea unor părți anexe cu funcțiune statică şi reintegrarea unor zone restrânse istoric confirmate în funcție de caz, delimitând vizibil granițele integrărilor sau adoptând materiale diferențiate deşi armonizate, decelabile cu ochiul liber, în mod special în punctele de racord cu porțiunile vechi; pe deasupra purtând acolo unde este posibil, marca şi data reintegrării;
2.) curățări care, pentru picturile şi pentru sculpturile policrome, nu trebuie să atingă niciodată pigmentul culorii, respectând patina şi eventualele vernis-uri vechi; pentru toate celelalte genuri de opere nu trebuie să se ajungă prin curățare la suprafața nudă a materiei care alcătuieşte opera;
3.) anastiloze exact documentate, recompuneri ale unor opere care au ajuns fragmente; aranjarea operelor lacunare, reconstituind interstițiile de mică importanță printr-o tehnică clar diferențiabilă cu ochiul liber, sau prin zone neutre acordate, la diferite nivele, cu părțile originale sau lăsând vizibil suportul original, oricum niciodată integrând ex nova zone figurative sau inserând elemente determinante pentru figurativismul operei;
4.) modificări sau noi inserții cu scop static şi de conservare în structura internă sau în substratul-suport, cu condiția ca, după îndeplinirea operației, aceasta să nu determine alterări ale aspectului nici în privința cromaticii, nici a materiei la suprafață;
5.) noua ambientare sau amplasare a operei atunci când ambientarea sau amplasarea tradițională nu mai există sau au fost distruse sau în cazul în care acest lucru este impus de condițiile de conservare.
ARTICOLUL 8
Orice intervenție asupra operei sau în vecinătatea operei în scopurile menționate la art. 4, trebuie să fie efectuată în aşa fel şi cu astfel de tehnici şi substanțe încât să ofere garanția că în viitor nu va împiedica o eventuală nouă intervenție de salvgardare sau restaurare. Mai mult decât atât, fiecare intervenție trebuie în prealabil studiată şi motivată în scris (vezi ultimul paragraf art. 5 şi trebuie ținută evidența (jurnalul) desfăşurării ei, ce va fi urmată de un raport final, cu documentația fotografică anterioară, din timpul şi posterioară intervenției. Vor fi, de asemenea, documentate toate investigațiile şi analizele eventual efectuate cu
ajutorul fizicii, chimiei, microbiologiei şi al altor ştiințe. O copie a întregii documentații va rămâne în posesia arhivei Supraintendenței competente, iar o altă copie va fi trimisă la Institutul Central de Restaurare.
În cadrul curățărilor, va trebui să se păstreze un martor al stării anterioare intervenției, pe o porțiune de prefeirință limitrofă zonei în care s-a operat; în timp ce, în cazul înlăturării adăugirilor, părțile respective vor trebui, în măsura posibilităților, conservate sau documentate într-o arhivă-depozit specială a Supraintendențelor competente.
ARTICOLUL 9
Utilizarea unei noi proceduri de restaurare precum şi a unor noi materiale față de procedurile şi materialele a căror folosință este în vigoare, va trebui să fie autorizată de Ministerul Instrucțiunii Publice pe baza opiniei corespunzătoare şi motivate a Institutului Central de Restaurare, căruia îi va reveni şi sarcina de a promova întâmpinări către acelaşi minister pentru interzicerea materialelor şi metodelor perimate, nocive sau neverificate sau pentru a sugera folosirea de noi metode şi materiale, pentru a indica cercetările ce ar trebui efectuate, dotările şi specialiştii potriviți.
ARTICOLUL 10
Prevederile vizând protejarea operelor de la art. 1, 2 şi 3 față de acțiunile poluante şi ale variațiilor atmosferice, termice şi higrometrice, vor trebui să fie de aşa natură, încât să nu altereze sensibil aspectul materiei şi culorii suprafețelor sau să necesite modificări substanțiale şi permanente ale ambientului în care operele au fost istoric transmise. Cu toate acestea, în cazul în care sunt indispensabile modificări de acest gen din rațiuni superioare de conservare, vor trebui să fie realizate prin cele mai discrete mijloace; în orice caz astfel încât să se evite posibilitatea creerii vreunui dubiu cu privire la epoca în care au fost realizate;
ARTICOLUL 11
Metodele specifice confirmate ca proceduri de restaurare pentru monumentele de arhitectură, de pictură, de sculptură, pentru centrele istorice în complexitatea lor cât şi pentru efectuarea săpăturilor arheologice sunt specificate în totalitate în anexele a, b, c ale prezentelor instrucțiuni.
ARTICOLUL 12
În cazurile de dubiu sau dispuă asupra atribuirii competențelor tehnice, decizia o va lua ministerul pe baza referatelor supraintendenților sau şefilor de institute implicați, cu avizul Consiliului Superior al Antichităților şi Artelor.
ANEXA: A
Instrucțiuni pentru salvgardarea şi restaurarea antichităților
(…) În restaurarea monumentelor arheologice, pe lângă normele generale conținute de Carta Restaurării şi de Instrucțiunile pentru coordonarea restaurărilor de arhitectură, va trebui să se țină cont şi de anumite exigențe legate de specificitatea tehnicilor vechi. În primul rând, pentru restaurarea completă, a unui monument care comportă cu necesitate şi studiul său din perspectiva istorică, va trebui să înceapă prin cercetări de săpătură, cu descoperirea fundațiilor; operațiile trebuie să fie dirijate prin metoda stratigrafică, care poate furniza date prețioase privind fazele şi evenimentele prin care a trecut edificiul în cauză.
Dacă în restaurarea unor tronsoane de opus incertum, quasi reticulatum, reticulatum şi vittatum se vor folosi aceleaşi sortimente de tuf, va trebui ca porțiunile restaurate să prezinte într-un plan uşor retras față de cele originare, în timp ce pentru tronsoanele din cărămidă este oportun să se indice suprafața cărămizilor moderne prin dăltuire sau incizie. Pentru restaurarea structurilor în opus quadratum s-a experimentat, cu rezultate pozitive, sistemul de a reface paramentul respectând măsurile antice, folosind printre altele, fragmente din materialul originar, cimentate cu mortar amestecat la suprafaşă cu pulbere din acelaşi material, obținându-se astfel şi armonizarea cromatică.
Ca alternativă la retragerea planului suprafeței integrate în integrările restaurării moderne se poate practica cu succes un şanț de contur care să delimiteze porțiunea restaurată sau, deopotrivă, inserția unei benzi înguste de materiale diferite. De asemenea, în multe cazuri este indicată folosirea unui tratament optic diversificat prin intermediul unei incizii adecvate a suprafețelor moderne. În final, ar fi indicat să se plaseze, în fiecare zonă restaurată, plachetele purtând data, sigle sau alte însemne speciale.
Folosirea cimentului cu suprafața îmbrăcată în pulbere din acelaşi material cu monumentul de restaurat se poate dovedi utilă şi în cazul integrării tamburilor coloanelor antice din marmură, tuf sau calcar, ținând seama şi de calitatea mai mult sau mai puțin ornamentală a tipului de monument în cauză; în ambianța romană, marmura albă poate fi integrată cu travertin sau calcar, în alăturări deja experimentate cu succes (restaurarea lui Valadier la Arcul lui Titus). În cazul monumentelor antice şi în mod special în cazul celor de epocă arhaică şi clasică, trebuie să se evite în porțiunile restaurate alăturarea unor materiale diferite şi anacromatice care să apară stridente şi agresive şi din punct de vedere cromatic; se
pot în schimb, folosi diferite expediente pentru a diferenția nuanțat utilizarea aceluiaşi material din care este construit monumentul (folosirea acestuia în restaurare fiind preferabilă).
O problemă specifică monumentelor arheologice este protejarea zidurilor ruinate; în primul rând, trebuie menținut conturul „neregulat” al ruinei şi, în acest scop, a fost de asemenea experimentată folosirea aplicării pe suprafață a unui strat de mortar amestecat cu material sfărâmat, care pare a da rezultate destul de bune atât sub aspect estetic, cât şi al rezistenței la agenții atmosferici. În privința problemei generale a consolidării materialelor arhitectonice şi a sculpturilor exterioare sunt de evitat experimentările de metode insuficient verificate.
De altfel, prevederile pentru restaurarea şi conservarea monumentelor arheologice trebuie studiate şi în funcție de varietatea condițiilor de climat ale diferitelor medii (în Italia, în mod special variate).
ANEXA: B
Instrucțiuni pentru coordonarea restaurărilor în arhitectură
(…) Reamintim şi necesitatea de a considera toate operațiile de restaurare din perspectiva lor esențială de conservare, respectând elementele şi evitând, în orice caz, intervenții înnoitoare sau de refacere.
Tot în scopul asigurării supraviețuirii monumentelor trebuie evaluată cu atenție posibilitatea unei noi utilizări a vechilor edificii monumentale, atunci când aceasta nu se dovedeşte incompatibilă cu interesele istorico-artistice. Lucrările de adaptare se vor limita la un minimum, păstrând cu scrupulozitate formele exterioare şi evitând alterări sensibile ale individualității tipologice, ale construcției şi ale secvențialității traseelor interioare (…).
Respectarea şi salvgradarea autenticității elementelor constitutive este o condiție fundamentală a restaurării. Totdeauna acest principiu trebuie să dirijeze şi să condiționeze soluțiile adoptate în plan operativ (…) – înlocuirea pietrelor mâncate de vreme va avea loc numai în cazul unor circumstanțe extrem de grave, dovedite ca atare.
Subtitlurile şi eventualele integrări de paramente murale, acolo unde acest lucru se dovedeşte necesar, totdeauna într-o măsură limitată, vor trebui să fie oricând uşor de distins de elementele originare, diferențiind materialele sau suprafețele nou create; în general este preferabil să se efectueze de-a lungul perimetrului integrărilor un contur continuu, clar şi persistent, dovadă a granițelor intervenției, realizat fie cu o lamelă de metal potrivită acestui scop, fie printr-un aranjament continuu de fragmente înguste de piatră, fie prin şănțuiri vizibile, mai largi şi mai adânci în funcție de caz.
Consolidarea pietrei sau a altor materiale trebuie probată experimental, chiar şi în cazul metodelor îndelung verificate de Institutul Central de Restaurare.
(…) imediat ce se observă pietre despicate de tiranți sau tije de fier care se umflă datorită umidității, trebuie demantelată porțiunea alterată şi înlocuit fierul cu bronz sau alama sau, cel mai bine, cu oțel inoxidabil care prezintă avantajul de a nu păta pietrele.
Sculpturile din piatră situate la exteriorul edificiilor sau în piețe publice trebuie supravegheate, intervenind, când este posibil, prin adoptarea unei metode verificate de consolidare sau de protecție, fie şi temporară, cu ajutorul practicilor mai sus indicate. Atunci când aşa ceva este imposibil, trebuie să se efectueze transferul sculpturii în interior (…).
Din rațiuni istorice, estetice şi chiar tehnice evidente, patina pietrelor trebuie păstrată, întrucât ea îndeplineşte un rol de protecție, după cum o atestă coroziunile care încep din lacunele patinei. Substanțele acumulate de pietre – detritus, murdărie, praf, funingine, guano etc. – pot fi îndepărtate folosind numai perii vegetale sau jeturi de aer cu presiune moderată. Se vor evita periile metalice, raşpelurile, după cum, de asemenea, se vor exclude, în general jeturile abrazive de mare presiune cu nisip natural, apă sau abur şi chiar se vor interzice spălările de orice natură. (Carta del restauro 1972, a fost extrasă din lucrarea: Brandi, Cesare, Teoria restaurării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p.181-194.)
Se poate observa, că această Cartă a restaurării din 1972, are un caracter mai mult național, se bazează pe tezele Cartei de la Veneția din 1964 şi vine în sprijinul specialistilor italieni.
Abia înființată Organizația Națiunilor Unite în conferința de la Londra din anul 1945, întemeiază în cadrul ei, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Ştiință şi Cultură) ce vor avea sediul central la Paris. Acest mare organism internațional, preocupat de protecția şi cunoaşterea patrimoniului universal, îşi dezvoltă activitatea prin înființarea ICOM (Consiliul Internațional al Muzeelor), ICOMOS (Consiliul Internațional al Monumentelor şi Siturilor) şi ICCROM (Centrul Internațional de Studii pentru Conservarea şi Restaurarea Bunurilor Culturale, care a luat ființă în 1959 la Roma). Localizarea acestora în Italia, poate fi motivată de protecția acordată monumentelor istorice din această țară dar şi de studiile teoretice dezvoltate şi acumulate într-o perioadă de timp îndelungat. Experiența acumulată aici şi-a găsit ecou în toate țările europene.
CARTA ORAŞELOR ISTORICE (Toledo 1986; Waschington 1987)
Această cartă se referă la areale urbane, ie ele mari sau restrânse, inclusiv oraşe sau centre ori cartiere istorice, împreună cu ambientul lor natural sau artificial. Dincolo de valoarea lor documentară, aceste areale sunt materializarera valorilor tradiționale ale culturii urbane.
PRINCIPII ŞI OBIECTIVE
1. Pentru a fi eficace, conservarea oraşelor istorice şi a zonelor istorice urbane trebuie să fie parte integrată şi coerentă a politicilor de dezvoltare economică şi socială şi a celor de urbanism şi amenajarea teritoriului la toate nivelurile.
2. Calitățile care sunt de conservat includ caracterul istoric al oraşului sau zonei urbane împreună cu toate caracteristicile materiale care exprimă acest caracter, în mod special:
a) textura urbană definită prin parcele şi străzi
b) relația dintre construcții şi spațiul liber plantat
c) aspectul construcțiilor, interior şi exterior, definit prin scară, stil, tip structural, materiale, culoare şi decorație
d) relația dintre oraşul sau zona istorică şi ambientul său, fie el natural sau artificial
e) diferite tipuri de funcțiuni pe care le-a avut oraşul în decursul istoriei sale.
Oricare dintre aceste calități, amenințate fiind, ar compromite autenticitatea oraşului sau zonei istorice.
CARTA GRĂDINILOR ISTORICE (Florența, 1982)
Art. 1. O grădină istorică este o compoziție aritecturală şi horticală de interes public din punctul de vedere al artei sau istoriei, şi ca atare trebuie să fie considerată drept un monument.
(…)
Art. 3. Drept monument, grădinile istorice trebuie conservate în spiritul Cartei de la Veneția. Cu toate acestea, de vreme ce este un monument viu, conservarea sa trebuie guvernată de reguli specifice ce fac subiectul prezentei carte.
Art. 4. Compoziția arhitecturală a grădinii istorice include:
a) Planul şi topografia sa
b) Vegetația, incluzând în aceasta speciile, proporțiile, schemele coloristice, spațierea şi înălțimea
c) Trăsăturile structurale şi decorative
d) Apa, fie ea stătătoare sau cugetătoare, cu reflectarea cerului
CARTA PROTECŢIEI ŞI GESTIUNII PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC (1990)
Art. 1. Definiții şi introducere
Patrimoniul arheologic este parte a patrimoniului material pentru care ercetarea arheologică produce informația de bază. El cuprinde toate vestigiile existenței umane şi constă în locuri referitoare la toate manifestările umane, în structuri abandonate, în mărturii de toate naturile (inclusiv situri subterane şi subacvatice) împreună cu toate mărturiile materiale mobile asociate cu acestea.
Art. 2. Politici integrate de protecție
Patrimoniul arheologic este o resursă fragilă şi neregenerabilă. De aceea folosința terenurilor trebuie controlată şi dezvoltată astfel încât să minimezeze distrugerea patrimoniului arheologic.
Politicile de protecție a patrimoniului arheologic trebuie să constituie o componentă integrală a politicilor relative la amenajarea teritoriului, dezvoltare şi planning, precum şi a celor culturale, educaționale şi de protecție a mediului (…)
(…)
Art.5. Investigație
(…) Trebuie să constituie un principiu general acela că strângerea de informații despre patrimoniul arheologic nu trebuie să distrugă mai multe mărturii decât este necesar pentru scopurile ştiințifice sau de protejare ale cercetării. Tehnicile nedistructive, cercetările aeriene şi terestre, prelevarea de probe trebuie încurajate în detrimentul excavărilor la scară mare.
Întrucât escavarea implică întotdeauna necesitatea alegerii de documentat şi păstrat, cu costul pierderii altor informații şi chiar al distrugerii totale a monumentului, decizia de escavare trebuie luată după o analiză detaliată.
Escavările trebuie realizate în situri sau monumente ameninşate de proiecte de dezvoltare, schimbări de utilizare a terenurilor, vandalism sau deteriorare naturală.
În cazuri excepționale, situri neamenajate pot fi excavate pentru elucidarea unor probleme ştiințifice (…). În astfel de cazuri săpăturile trebuie precedate de o evaluare complexă a semnificațiilor ştiințifice ale sitului.
(…)
Art. 6. Întreținere şi conservare
(…) Orice transfer a unor elemente patrimoniale spre noi amplasări reprezintă o violare a principiului păstrprii patrimoniului în contextul său original (…).
Acelaşi principiu cere ca patrimoniul arheologic să nu fie expus prin excavare sau lăsat după excavare dacă nu au fost luate şi garantate măsurile necesare pentru întreținerea şi gestiunea sa.
(…)
Art. 7. Prezentare, informare, şi reconstituiri
(…) reconstrucțiile nu trebuiesc realizate direct deasupra mărturiilor arheologice şi trebuiesc a fi marcate ca atare.
CARTA PROTECŢIEI ŞI GESTIUNII PATRIMONIULUI SUBACVATIC (1996)
Prin însăşi natura sa, patrimoniul arheologic subacvatic este o resursă internațională.
CARTA PATRIMONIULUI VERNACULAR (1999)
1. Exemple ale vernacului se găsesc prin:
– maniera de construcție împărtăşită e comunitate
– un caracter local sau regional adecvat ambientului
– coerență a stilului, a formei şi imaginii, sau prin utilizarea tipurilor constructive stabilite prin tradiție
– transmiterea informală a competenței e concepere şi construire
– un răspuns eicient dat constrângerilor funcționale, sociale sau ambientale
– o aplicare eficientă a metodelor şi meseriilor tradiționale de construcție
Principii de conservare
(…)
3. Vernacularul este rareori reprezentate de structuri individuale, şi este conservat cel mai bine prin întreşinerea şi conservarea ansamblurilor şi aşezărilor de caracter reprezentativ, regiune cu regiune.
4. Vernacularul construit este parte integrantă a peisajului cultural (…).
5. Vernacularul ia nu numai forma fizică a construcțiilor, structurilor şi spațiilor, dar şi a felului în care acestea sunt folosite şi înțelese, precum şi a tradițiilor şi semnificațiilor ce le sunt asociate.
Recomandări e lucru:
(…)
3. Tehnici tradiționale de construcție. Continuitatea tehnicilor tradiționale de construcție şi a meseriilor asociate cu vernacularul este fundamentală pentru expresia acestuia, şi fundamentală pentru repararea şi restaurarea acestor structuri. Astfel de meşteşuguri trebuiesc păstrate, inventariate şi trecute noilor generații de meşteşugari şi constructori prin formare şi perfecționare.
(…)
Modificările întreprinse de-a lungul timpului trebuiesc înțelese şi apreciate ca aspecte importante ale vernacularului. Aducerea tuturor părților edificiului la expresia unei singure perioade nu trebuie să fie obiectivul intervenției asupra structurilor vernaculare.
CARTA INTERNAŢIONALĂ A TURISMULUI CULTURAL (1999)
Se referă la importanța culturală a monumentelor istorice, ansamblurilor şi siturilor, în circuitele turistice internaționale.